Mereu, mi-a placut sa visez…Sa plasmuiesc, sa inchipui, sa fantazez, sa iluzionez, sa personific si sa creez scenarii…Cand eram mica, ma simteam in siguranta ascultand povesti pe discuri de vinil…In clasa I, ma ascundeam dupa fotoliu, intr-un colt doar de mine stiut, la umbra unui ficus de camera si rasfoiam “Povesti nemuritoare”.
In adolescenta, ma refugiam cu nesat in scierea basmelor si povestilor inchipuite si o faceam doar ascultand muzica…La maturitate, am facut mai mult: mi-am creat propriile povesti…numai ca acum erau de viata. Nici ele nu erau lipsite de fantezii, iluzii, scenarii si personaje…Eu eram cand personaj, cand scenarist, cand regizor…pana cand rolurile s-au amestecat si la un moment dat am ales sa fiu doar spectator…Era mai ieftin si mai putin periculos…Spectator la propria mea poveste de viata…
La 7 ani, mi-a placut la nebunie “Mica sirena”. Vazusem animatia si imaginatia imi luase foc la gandul unei continuari de poveste. Desi, nu stiam sa scriu foarte bine, am scris-o pe nerasuflate in carnetelul meu de scoala devenit in scurt jurnalul meu nedespartit. De rusine, am rupt foile si le-am lipit pe tablia patului, in locul unde dormeam. Cu timiditate, i-am aratat mamei. A fost placut impresionata. Atunci, am transcris totul din nou in carnetel si am continuat sa completez povestea.
Scriam in pauzele de la scoala cu un aer de mister al unui scriitor framantat de idei existentiale. Invatatorul ma observa ca “muscam” din ora, fiind pierduta in scrieri…Odata, m-a intrebat cu superioritate ce scriu acolo. Eu i-am zis ca o poveste. Fara sa-mi ceara voie (cum, mie, unui copil?), mi-a smuls carnetelul. Asezat cu fundul pe o banca, incepu sa citeasca zeflemist povestea. La sfarsit, imi venea sa intru sub banca de rusine.
Nu eram pregatita sufleteste sa “eliberez” creatia catre “public”. M-am infuriat pe invatator, mai ales ca a intretinut un aer pueril in jurul povestii mele. Totusi, catorva colege le-a placut. Chiar, una dintre ele, la sfarsitul clasei a IV-a, incepuse sa scrie un roman. Mi-a spus ca i-a placut povestea si ca asta i-a dat curaj si ei sa scrie…Pentru mine nu mai conta…Iluzia ca eram mare scriitoare disparuse odata cu rasetele restului clasei…”Mica sirena” ramase neterminata…
In scoala generala, iluzia s-a reaprins…cand m-am indragostit prima data…de o iluzie. Poeziile curgeau din mintea mea precum raurile…Si s-au stins ca focul fara aer…dupa doi ani…in liceu, cand au inceput basmele. Era suficient sa privesc un apus de soare si sa scriu pe nerasuflate o idila intre un print si o printesa. Era suficient sa privesc o ceasca de ciocolata calda si sa scriu drama unor rauri de ciocolata. Era suficient sa miros un trandafir si sa scriu “Parfum de trandafir”, povestea visului unei printese despre un razboinic, la apus de soare.
Apoi, a venit “Zbori, copile, zbori!”, povestea unui suflet nelinistit, prins intre vis si realitate, intre cer si pamant, intre ratiune si simtire. Atunci, inspiratia a disparut! Prietena mea cea mai buna spunea ca eu am alungat-o in speranta de a ma maturiza. Desigur, ca voiam asta…Iar, iluzia ma pastra intr-un conflict…de sine…Deci, trebuia sa aleg. Si am facut-o fara sa stiu…, desi conflictul de sine a durat vreo 4 ani…
Dupa, inspiratia a revenit, dar sub forma psihanalitica…Era rece, argumentativa si pe alocuri schizofrenica. Intrasem la Psihologie. Inspiratia se adaptase si ea. Psihanalizam personajele din filme. “Casanova” cu Heath Ledger a fost primul film “psihanalizat”. De fapt, era o cronica de film. Doar, perspectiva era psihologica. Am avut succes cu ea la seminarul de Psihologia Creativitatii. Asta m-a incurajat sa mai psihanalizez si “Brokeback Mountain”, cu acelasi actor. Apoi, m-am oprit! Mi-era dor de iluzie…
Iluzia a revenit sub forma unor scrisori adresate unui anume Domn Confident…Putea fi oricine: un psiholog, un preot, un foarte bun prieten…pentru cei religiosi, chiar Dumnezeu…Seriile de scrisori s-au transformat treptat in file de jurnal…Apoi, m-am oprit din nou…Mi se parea ca iluzia ma indeparteaza de realitate si duceam lipsa de actiune.
Am stat departe de iluzie vreo 3 ani. Atat am rezistat. Apoi, iluzia a aparut din nou, dar intr-un club. Dupa 12 ani in care nu mai scrisesem poezii, flacara s-a reaprins. Scriam din nou din dragoste. Iluzia, se pare, ca nu a fost impresionata. Chiar, s-a simtit jenata ca n-a putut urca la inaltime. Nici nu era nevoie. Aveam eu destule iluzii cat pentru amandoi…De la poezii, am trecut iar la proza: basme, povestiri, nuvele, eseuri, cronica de dans. Iluzia se maturizase si ea. Dar, o iluzie tot iluzie ramane…
Acum, insa, iluzia ma indeamna sa invat din experienta si sa reaprind visul…De fapt, cand stii cand este vis sau iluzie? Cand visul te indeamna spre actiune sau cand iluzia te zapaceste si te ameninta cu pierderea de sine? Eu…am fost la un pas sa ma pierd de mine…si pe mine, dar visul m-a salvat…
Nu stiam ca din dorinta asa mare de visare, iluzia poate sa “imbrace” haine de vis si sa sfideze in fata realitate… Din fericire, m-am oprit la timp. Mi-am zis ca un rol nu pot sa-mi asum: iluzionist in propria mea iluzie…Riscul de a face asta toata viata era prea mare! M-am oprit din nou…Acum, m-am intors la file de jurnal…pentru o perioada…
De ce avem nevoie sa visam? De ce avem nevoie sa ne iluzionam? Si, de ce, de multe ori, avem nevoie sa facem doar atat?
Tot ce stiu este ca visarea ma face sa ma simt puternica, fara limite, libera si plina de speranta. In schimb, iluzia ma protejeaza de ce anume evit in realitate. Iluzia se foloseste de momentele mele de neincredere si abuzeaza de nevoia mea de a fugi din cand in cand. Visarea e dulce si eliberatoare. Si, de multe ori, clocoteste atat de tare in sufletul meu incat da pe dinafara si atunci apar…minuni! Asta se intampla cand dansez…
Mereu mi-au placut povestile. Viata mea este o poveste. Si fiecare zi a vietii mele reprezinta o fila de poveste…Imi place sa ma gandesc la ceilalti ca fiind personaje ale povestii mele…De multe ori, nu-mi dau seama care sunt cele rele…Dar, ca in fiecare poveste, Zana mea cea Buna…ma salveaza de fiecare data…
