Tocmai intrasem in sala si i-am vazut. Erau bunii mei prieteni. Ce dor imi fusese de ei, de noi si de dans…In vestiar, fetele povesteau ultimele noutati si se schimbau de haine cu jumatati de viteza. Am intrat si eu in joc. Recuperam la amintiri cu o fosta colega de dans si incercam sa pastrez in memorie locul unde imi lasasem hainele.
In sala, ne-am adunat in cerc. Ne-am spus numele si un cuvant care sa ne descrie cel mai bine…”Delia, pasiune”, am spus eu…Ma simteam coplesita de amintiri de dans, dar si de sperante pentru altele. Aveam langa mine vechi talente, dar in cele doua zile de dans, sansa de a cunoaste altele era mare…
Incalzirea s-a facut repede. De la mersul prin spatiu, priviri concrete in ochii celorlalti am trecut cu repeziciune la dansul cu un semn din nastere, dansul cu un tatuaj, dansul cu partener invizibil, improvizatie de grup si exprimarea propriului talent. Mi s-a parut extenuant. La un moment dat, am simtit ca interpretez un rol. Ca fac o meserie si mi se solicita sa intru si sa ies rapid dintr-o stare in alta. 
Era realizabil, numai ca mintea si sufletul meu erau in alta parte. Sufletul la un vis, iar mintea la…o iluzie. Pentru moment am crezut ca le pot face pe toate, pentru un moment am crezut ca pot duce visul la extreme neexplorate de mine. Am reusit, dar cu un risc. Acela de a ma rani. Am vrut nu numai sa ies din mine, ci sa ma arunc pur si simplu. Ce s-ar fi intamplat? Nu stiu ce s-ar fi intamplat, dar stiu ce s-a intamplat de fapt…
“Let it be!” m-a facut sa plutesc de fericire, dar si sa alunec din neatentie…O incercare de a schimba brusc altitudinea in miscare m-a facut sa-mi intind ligamentele peste limita lor de suportabilitate…Nu am simtit initial. Adrenalina si-a facut bine efectul. De-abia, noaptea, durerile visului meu au devenit reale…
Visul risca sa devina iluzie. Aflata in fata Camerei de Garda, am inchis ochii plini de lacrimi si mi-am inchipuit cum visul meu zboara spre alte zari. Radiografia a confirmat asteptabilul: gips si apoi recuperare. Visul avea sa mai astepte trei luni pana sa danseze din nou.
Pe de o parte traiam o drama, dar pe de alta o realitate: fiecare dansator se intalneste macar o data cu un accident in experienta sa de dans. Balerinii sunt cei mai predispusi. Practic, oricine poate suferi un accident, daca este predispus spre o fragilitate a organismului.
Dar, eu nu eram dispusa sa renunt la dans, doar pentru ca intram intr-o statistica. Dupa patru zile de victimizare, am decis sa iau aceasta experienta ca pe o lectie de viata. Sa accept ca exista si sa vad ce are sa-mi transmita, din toate punctele de vedere. Asa ca m-am observat si autoanalizat.
La inceput, au aparut iluziile…Neputinta, de exemplu. Odata ce am inceput sa folosesc un scaun cu rotile de birou, neputinta a devenit pe data o iluzie. Mi-am dat seama ca din pat neputinta era foarte convingatoare. Dar, de pe scaun, ea arata altfel. Si astfel, mi-am recastigat independenta pe jumatate.
Cand in viata noastra apare un necaz avem tendinta sa-l etichetam drept un capat de drum. Greu de crezut, dar dincolo de acel necaz exista inca muuuult drum. Cine se opreste in fata acestei iluzii, va avea parte de un finish prematur. Decizia de ridicare din neputinta, dar si din iluzie, apartine fiecaruia dintre noi. Ce nu trebuie sa uitam este: de cate ori cadem, de atatea ori putem alege sa ne ridicam. Daca alegem sa ramanem jos, exista riscul sa nu ne mai ridica. Deci?
Ma gandesc ca exista situatii mai grave decat ce mi s-a intamplat mie. Oamenii sunt implicati in acele situatii si continua sa traiasca si chiar o fac de o mie de ori mai REAL decat o face fiecare dintre noi. Cu siguranta, un necaz este o incercare si un proces de slefuire a sinelui. Cu siguranta, asa cum ne putem descurca cu neputintele exterioare, la fel putem face si cu cele interioare. Numai ca iluziile se afla in interior si nu in exterior. Nu in corpul nostru, ci in mintea noastra.
Avem nevoie, din cand
in cand, sa ne dam seama de propria neputinta pentru a ne confirma puterea. Avem nevoie din cand in cand sa scoatem neputinta din interior sub forma unei neputinte exterioare, sa o privim drept in ochi si sa ne asumam responsabilitatea asupra ei. Sa ne luam pe noi insine asa cum suntem si sa ne purtam spre ganduri mai bune. Pentru ca o asumare de sine ne pune in contact cu un control de sine. Si, brusc, nu ne mai simtim neputinciosi pentru ca acum descoperim controlul…
Viata este facuta sa mearga inainte. Asa este ea. Merge si ne trage dupa ea. Cine se impotriveste, se va chinui pe sine. Cine o accepta asa cum este, isi va construi posibilitati de adaptare si se va celebra pe sine.
Iluzia se naste in copilarie, cand credem ca proprii nostri parinti sunt zei si au dreptate in tot ceea ce spun. Apoi, iluziile sunt intretinute de scoala, care ne spune ca concurenta ne va face buni cetateni, dar slabi angajati, iar diplomele ne vor asigura slujbe bune, dar dupa o perioada de stat pe bara…
Iluzia este o alegere! Visul insa poate fi o realitate! Cand visul devine iluzie, pierdem contactul cu noi insine si in propria salvare de sine…cadem. In lipsa acestui lucru, n-ar fi posibila ridicarea de sine. Deci, bucura-te pentru momentele de cadere, ca sa poti sarbatori momentele de…ridicare! Ele te fac sa schimbi perspectiva si sa te redescoperi! Atunci, ele inceteaza a mai fi iluzii. Se transforma chiar in realitate!
Deci, lasa sa fie…Sa fie durere, suferinta, lacrimi, frustrare, vinovatie, disperare, furie…Ca sa fie: eliberare, liniste, impacare, seninatate, bucurie, fericire…
