Continuare din Partea a-II-a, Cap. I
Pe plaja marginita de-o parte de mare si de alta – de copaci, dincolo de stanci, l-am vazut. Tanarul din Vis sedea pe o banca de lemn, iar langa el abureau mancaruri fine pe o masa alba. Caini de toate rasele si de toate culorile se invarteau in jurul lui. El ii mangaia pe crestet si le impartea de mancare chiar din palmele lui. M-am incordat la gandul ca aveau sa-l muste, dar cainii il sorbeau din priviri si ii lingeau mainile in semn de multumire.
Unul dintre caini m-a observat.
M-a latrat furios. Tanarul isi ridica privirile de la ceilalti caini si le indrepta catre mine. Ochii radiau de bucuria reintalnirii si de speranta. Sentimentele lui zburau odata cu vantul. Imi izbeau inima asa cum facea marea cu stancile de sub mine. Privirile se ingemanara. Acum tacerea ne curpinsese pe amandoi. Departarea nu mai era un obstacol, pentru ca vantul imi era prieten. Ne zambeam si ne gandeam la valsul nostru.
Cainele, ce ma observase inainte, se agita tot mai mult si ii intarata si pe ceilalti din jurul lui. Incepu sa se catere pe stancile de pe partea lui de plaja. Privirea imi oscila acum intre cei doi ochi caprui si coltii cainelui ce se aratau amenintatori la baza cealalta a stancilor.
Tanarul imi zambi plin de o pace interioara profunda si imi transmise din priviri ca nu am de ce sa ma tem. Acel caine nu avea sa ajunga la mine numai daca eu ii permiteam. As fi vrut sa-i dau dreptate. Dar, ce-mi lipsea mie era curajul de a avea incredere in mine, dar si in el, precum si in frumusetea ce ma inconjura.
Cainele continua sa urce si sa se apropie. Tanarul nu-si lua privirea de la mine. Nu putea interveni. Era lupta mea. Dar, inima lui imi transmitea pe calea vantului: “Asculta-ti inima, urmeaza-ti drumul! Nu-ti fie teama…!”. Cu un nou latrat, cainele imi intalni – dincolo de stanci – pentru o secunda privirea speriata si pierduta de ochii tanarului. In secunda urmatoare disparu. Se retrasese. Ma lipisem de piatra si imi indoisem genunchii in asa fel incat sa nu fiu observata de cel ce ma cauta. Deocamdata, pierdusem privirea tanarului, dar stiam ca ma urmarea de acolo de unde o lasasem.
Trecura cateva minute bune, iar cainele nu se mai arata. Presupuneam ca era preocupat cu mirositul stancilor. Mi-am luat inima in dinti si mi-am intins vertical genunchii, inaltandu-ma. Am intins spatele si m-am ridicat sa intalnesc din nou privirea si zambetul tanarului, dar cainele ma surprinsese din nou cu un latrat puternic dincolo de varf. M-am speriat si m-am dezechilibrat. In incercarea disperata de a-mi mentine echilibrul si de a nu pierde ceea ce am regasit, m-am agatat de varful stancii. O durere usturatoare imi strafulgera degetele. Cainele ma muscase!
Durerea se prelungi in carne si in oase. Apoi, in sange si de acolo, direct, in inima. Degete imi amortisera si imi pulsau cu putere. Starea de amorteala imi cuprinse intreg corpul si momentul cand atinsei stancile din mare se arata pentru mine ca o operatie sub anestezie. Ajunsesem de unde plecasem.
Privirea era o prelungirea a mintii, care in agonia ei retraia la nesfarsit momentele petrecute in castel: globul de lumina, rochia, covorul rosu, tanarul cu ochii caprui, trandafirul rosu, dansul…
Marea lovea cu putere toata fiinta mea ca pe o stanca inghetata si neclintita din intunecimea granitului ei. O durere ma sfasie in piept, apoi apa se napusti in spume peste trupul meu. Imaginile unei garle verzi si salcii se napustira asupra mintii mele. Dadeam din maini, din picioare, imi inaltam gura intredeschisa spre a sorbi o picatura de aer, dar si din lumina slaba a Lunii din mintea mea, dar aici – pe stanci – soarele ma orbea! Miscarea si revolta, furia si dorinta de evadare se repetau doar in mintea mea. Pe stanci, durerea, neincrederea si neputinta ma inlantuiau.
Priveam Cerul. Stele disparusera de mult timp. Cativa nori imprastiati ca in spuzeala pluteau domol. Pescarusii tipau, sagetand Imensitatea Albastra, iar soarele isi purta stralucirea in penele lor. Uram pescarusii! Doamne, cat uram pescarusii! Uram curajul lor! Uram plumbul din aripile mele si aerul din oasele lor! Uram stralucirea ce-i mangaia si umbrele ce ma bantuiau…Uram tipatul lor ascutit si tacerea mormantala din inima mea…
Ecoul tipetelor umplu stancile si mintea mea. Stralucirea penelor lor se retrase in mare, iar norii proiectau acum tot mai multe umbre in fiinta mea.
Am inchis ochii pentru a evita sa dau ochi in ochi cu Sfarsitul! Gandurile ma purtau spre orizonturi indepartate de marmura, spre ochii caprui ai unui tanar, spre dulceata unui trandafir, spre caldura si dragostea ce invaluia o masa dincolo de stanci…
- Trrr!Trrr!Trrr!
- Da!
- Ce faci, nu vii?
- Da, da, vin!
- Pai, hai, ca te asteptam!
Telefonul realitatii ma destepta din visare. Ce vis! Nici nu stiu cand am atipit! Nici macar nu stiu cand visul s-a ingemanat cu realitatea pana cand s-au contopit.
THE END
Sfarsitul celei de-a doua parti si sfarsitul povestirii
